vineri, 15 noiembrie 2013

Si vine o vreme cand iti raman doar rugaciunile.


Se spune ca iti alegi un prieten pentru o viata intreaga. In cazul nostru, al celor trei, au ales mamele noastre. In tineretea lor , au fost ca doua surori. Respectul, grija si atentia reciproca, le au unit pana ce mama lor, a plecat prima in Rai. Atunci cand ele aveau doar 7 ani. Atat. Eu eram prea mica sa mi dau seama despre ce si de ce se plange. Ca prin ceata, imi amintesc doar un camion tras cu cai, ele doua sus, langa o femeie frumoasa, dar prea alba..
Copilaria? Ne a fost frumoasa. A mea fericita. A lor,fericit ca eram impreuna. Imparteam . Totul. Nu eram egoista, chiar de era unicul vlastar. Le iubeam ca pe doua surori. Se aveau una pe cealalta. Gemene. Cea nascuta prima, era lider. Pentru toti. Cea mica, avea nevoie intotdeauna de tandrete. Si o imbratisa pe Mama.
Ne adunam vara, sub corcodusul bunicii lor, la joaca. Nu ne certam. Sau daca o faceam, copilareste, peste o ora parca nu s ar fi intamplat nimic..
O perioada, ne am despartit. Liceul, apoi viata, ne a imprastiat. Ne am regasit atunci cand , cea mica, era insarcinata cu fata. S a mutat din nou in cartierul nostru. Sa va spun ca am fost de nedespartit? 
Pe cea mare, viata a incercat o poate prea mult decat putea duce. Dar a luptat. Si a plecat dupa omul pe care il iubea, departe. Ne vedem rar. Dar ne spunem totul, si ne iubim la fel de mult.
Cea mica, s a mutat si ea. Intr un apartament cochet, impreuna cu cei doi ingeri, si sotul ei. Chiar daca locuim in acelasi oras, ne vizitam rar. Nu contenim cu depanat de amintiri, sau pur si simplu fum, cafea si "acasa". 
I am promis de atatea ori ca raman la ea peste noapte, sa incercam sa ne ajunga timpul. Sa vorbim. Sa ne spunem pasurile. Sa plangem, sau sa radem. Asa cum fac doua prietene. Legate invizibil, pe viata.
Tineti va promisiunile! Pentru ca vine o zi, ca aceasta, cand afli ca "jumatatea" ta de suflet, este..Este la Institutul oncologic din Bucuresti. Si vine vestea ca o ciuma. Si te loveste. Si atunci regreti ca nu ti rupi din timp, ca sa mai traiesti fericirea din copilarie, ca nu ai vreme sa ti mai amintesti de Mame, de vremurile cand nu aveam griji..Si apoi , intervine teama. Ca poate..
Ca poate ramai singura de o parte de suflet si de viata. Ca nu sti cum sa reactionezi. Ca refuzi sa crezi ca nimic nu poate fi la fel ca acum cateva luni.
Sunati va prietenii!. Pe cei care ii aveti. Macar un banal schimb de "Ce faci?". Uneori e de ajuns. Si te linisteste.
Alteori ti se poate raspunde: "Sunt la Bucuresti.". Si nu pentru promenada..
Normal ca plang. Cum am facut o de atatea ori. Ca atunci cand ne am imbatat amandoua dintr o siungura doza de bere. Si palng. Si zambesc. Ca atunci cand am avut curajul sa plecam singure la mare , cu copiii mici. Si plang iara. Cum am facut o toate trei, in telefon, cand a murit Mama.
Si plang, Si nu vreau sa ma mai gandesc  la rau. Si nu stiu ce sa fac. Si ce sa mai zic. Si atat.
Si vine o vreme cand iti raman doar rugaciunile. 

2 comentarii :

  1. Of! Câtă dreptate ai! De câte ori nu regretăm că trăim ca și cum n-am muri niciodată, lăsând să treacă pe lângă noi timp și oameni și ocazii...Sănătate multă ei și putere multă ție și celor care o iubesc!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc frumos pentru urari. Asa sa fie!

      Ștergere