Nu mi mai port umbrela. Pentru ca nu ploua. Si chiar de ar plange cu lacrimi norale, tot nu as deschide o. Pentru ca as vrea sa fiu spalata de pacate. Macar un pic..
De as putea insa sa mi fac pavaza cu miliarde de umbrele, as fi fericita. Nu m ar atinge ipocrizia, rautatea, ura si indiferenta..As fi imuna la orice fapt malefic, la orice vorba spusa ironic, la orice blestem capatat aiurea..
Si as lua cu mine, spre nepatare, pe cei dragi..Persoane ce nu si gasesc identitatea, crezand ca si au pierdut o prin naivitati sau sperante desarte, pe cei carora le a obosit sufletul din pricina grijilor pentru cei ce le au dat viata, pe cei ce nu au incredere in ei..
Mi ar place sa nu ma pot adaposti de ce e rau. Sa mi pot deschide bratele, sa mi despic inima, asa cum am facut o de atatea ori, dar sa nu mai fiu ranita..Stiu.Acum fac dizertatie la utopie..
Asa ca, imi uit voluntar umbrela acasa, si pasesc totusi stangace, spre amintiri ce vor sa vina..Sunt curajoasa sau nu, eu astept ploaia..
“Incerca sa definesti nimicul; vei avea nevoie de multe cuvinte.” Valeriu Butulescu

