marți, 29 octombrie 2013

Vecinatate de o clipa.

Dimineata cu un soare sovaielnic, iesit de sub crusta nocturna. Curtea spitalului, abia s a linistit de zarva matinala a inceperii unei zile noi de munca. Acum , fosnesc doar frunze, dezlipite de cate un fior de vant , calator doar pentru ceva secunde.


Keith Urban - Sometimes Angels Can't Fly
   
Coridor ce se vrea a fi cat de cat placut. Scaune din sala de asteptare, cu o tapiterie fada, inca rosie. Ciudat. Nimic ros de vreme. Doar ieftine decoruri menite sa astepte diagnostice.

Nu sunt atat de multi cei ce asteapta. Aceeasi ordine, cu bonuri numerotate. O clipa, gandul ma duce la o inchisoare cu reguli stricte. O sala cat de cat intunecata. Si tacere. Doar un murmur de voci se aude. Ii aud fara sa vreau..

- Nu vreau sa stiu ce este. Ce rost are?, spune suspind , femeia. Pare atat de fragila..Isi tine capul in maini, reluandu si tacerea.
- Nu e facut sa fie al nostru. Traim ceva interzis. Vocea gatuita de emotia viitoarelor spuse il ineca.
-Si atunci de ce suntem aici? Pentru ce ? Va trebui sa facem o crima..
Nu pareau oameni oarecare. Gandeau. Regretau. Plangeau. Dar se tineau de mana. In aceasta tragedie personala, ei se tineau de mana. 

Am intrat la medic, inaintea lor. Paseam incet, pentru a nu le tulbura durerea. Gandeam ca intr o astfel de criza, nu trebuie sa fii singur. Erau un intreg. Din care li se luau o parte.
.......................................................................................................................................................
Nu imi e dor de ce am lasat in urma. Agitatia de pe holuri devenise deja obositoare. Si nu trecusera decat cateva zeci de minute. Eram atipic cadru medical ce nu isi gasea locul . Acolo. In spitalul in care am trait atat de multe.

Am iesit detasata. Stiam ce am. Stiam la ce sa ma astept pe viitor. Nu existau de ce uri.Aveam raspunsurile. De multa vreme. A fost ca si cand as fi trait un deja vu. In care te simti stapan pe situatie, si iti alegi singur finalul. Sau rezolvarea.

In locul lor nu mai era nimeni. Decat un bilet de trimitere. M am asezat pe locul ei. Stiam ca nu se vor mai intoarce. Doream asta. Imi faurisem in minte , o impacare. Si se pare ca asa a si fost. Sau impacat cu ei insisi.

"Se recomanda intrerupere de sarcina.." 
Mai conta? Am rupt bucata aceea in mii de farame. Si i am dat drumul pe scaunul cu tapiteria fada, inca rosie. Nu mi a pasat de stupoarea si dezaprobarea celor din jur. Ei erau bine. Intuiam asta. 

Si am ajuns la mine. In sanctuarul meu medical, unde pot iubi in liniste. Si unde mi spun zilnic, ca nu conteaza decat clipe de fericire, fie ele si fugare. Si ca , in fiece gand, ma ating aripi. De injeri.

                                                                    TIM


2 comentarii :

  1. Asa crezi ca ma simt singur....mi e frica de ce as putea face singur in singuratate....singuratatea in doi in schimb e remarcabila,sublima,minunata....tim

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. http://www.youtube.com/watch?v=O4Q9JOpj-00 :)

      Ștergere