Pleonasme. Paradoxuri. Iubind.

Ne am trezit, nestingheri, pe mal de mare. Pustiu in toate zari de plaja in amurg. Lumea se ascunsese, facandu ne loc. Sa ne putem tine de mana si sa ne respiram valuri. Reciproc.

Crezi ca mi pasa de nisip rece sub talpi goale? Sau de briza fina ce mi fac simturile sa explodeze treptat? Sau ca bucata mare de borangic alb, care , acum cateva clipe imi acoperea umerii? M ai desfasurat, ca sa ma poti roti , sa ajung cat mai repede in tine.

Iti conturez chip, cu maini cu gust sarat de mare. Buzele ti imi zambesc si mi prind degetul. Nu ma doare. Nu ma poti durea tu. 

Amurg in culori ireale. Noi doi, o mare atat de statornica. Nisip. Si inca nimeni.

Imi aud strigat numele. De undeva, din strafunduri linistite, ce asteapta intuneric cosmic. Si dau sa pasesc spre cantec de sirena nevazuta. E prea mult bine in mine. Si nu stiu sa ma bucur de fericire.

Iar tu ma strangi spre tine. Brate protectoare si dorinta de ramaneri permanente. Esti acolo. 

Ne unim palme, prin lipici de suflete. Priviri amestecate, aceeasi culoare, acelasi orizont de admirat. Un alt final de asfintit . Aripi de pescarusi. Si noi. 

Ma agat de tine. De orice frantura de gest si de orice vorba nespusa. Nu ti pot spune cat de mult te iubesc. Simti . Imi simti puls, si tot ce nu pot exprima altfel. Decat prin contopire. Totala.

Am stiut. Ca undeva, candva, voi avea parte doar de inceput. In fiece zi, cu orice val, sau fir de nisip. E atat de mare imensitatea, injere.. 

Ne vom iubi in alb ,si n nopti nebune. Promit.

 Si nu. Nu iubesc marea. Nu atat cat te iubesc pe tine.