Best Quiet Piano Music - Arabian Sea
Pasii ma purtau singuri spre pietrele roase de urmele altor pasi, de zapezi si de furtuni furioase..Il regaseam cu fiece centimetru atins, acelasi adapost de tipete prelungi de pescarusi, aceeasi casa pentru cuiburi solitare de midii, cu acelasi miros sarat de apa stravezie..
Adoram stabilopozii..Umezi, spalati de lacrimile marii intotdeauna, vegheau intotdeauna intensitatea dragostei dintre apa si tarm..
Momentele mele de liniste..O foaie, un creion, eu, digul si marea..Sau numai el,eu si ea..Desigur, nelipsitele mi casti, in care vuia intotdeauna o melodie perfect ingemanata cu ceea ce priveam..
Imi e dor. Sa mi lipesc talpile de umezeala tacuta , paradoxal -primitoare..Sa mi ascult propria mi liniste. Sa tac .Negandind. Doar lasandu mi ochii sa vada, inima sa mi bata in ritm de talaz, si sa respir marea..
Meduze..Un banc de meduze albastre. Dans gratios de tentacule incolore..
Imi e dor..De acea solitudine greu de gasit pe o plaja..De acel moment unic de rasarit sau de apus, intotdeauna altfel..Pentru ca marea se schimba..Anotimpuri succed, insa EL e acolo..Static. Calm. Si dornic de talpi ce i calca sufletul..
Digul
Marea loveşte digul pe care în seara aceea
n-am avut curajul să mergem până la capăt. Piatra udă
luneca şi, la un pas de noi, era ruptă. Dacă eram neatenţi,
ne puteam prăbuşi în apa ce fierbea dedesubt.
Dar am fost atenţi. Ca totdeauna. Atât de atenţi,
încât într-o zi vom renunţa să mai pătrundem pe dig.
Ne vom mulţumi să ne-aducem aminte de el,
apoi ne vom aduce aminte mai rar
şi îl vom uita în cele din urmă,
vom uita că-ntr-o seară eram poate hotărâţi să mergem la capăt.
Acum chiar dacă aş merge pe dig,
nu mai pot s-o fac decât singur. Pot aluneca
sau pot înainta curajos. E totuna.
Şi-aş vrea să uit în ce zi mă aflu, în ce an şi unde,
să ascult marea lovindu-se întruna de dig, să mă întreb
cine sunt, ce vârstă am şi ce caut aici.
Şi de ce m-am oprit în faţa acestui dig,
ca şi cum l-aş cunoaşte?
n-am avut curajul să mergem până la capăt. Piatra udă
luneca şi, la un pas de noi, era ruptă. Dacă eram neatenţi,
ne puteam prăbuşi în apa ce fierbea dedesubt.
Dar am fost atenţi. Ca totdeauna. Atât de atenţi,
încât într-o zi vom renunţa să mai pătrundem pe dig.
Ne vom mulţumi să ne-aducem aminte de el,
apoi ne vom aduce aminte mai rar
şi îl vom uita în cele din urmă,
vom uita că-ntr-o seară eram poate hotărâţi să mergem la capăt.
Acum chiar dacă aş merge pe dig,
nu mai pot s-o fac decât singur. Pot aluneca
sau pot înainta curajos. E totuna.
Şi-aş vrea să uit în ce zi mă aflu, în ce an şi unde,
să ascult marea lovindu-se întruna de dig, să mă întreb
cine sunt, ce vârstă am şi ce caut aici.
Şi de ce m-am oprit în faţa acestui dig,
ca şi cum l-aş cunoaşte?
Peste zăvoiul cu mistere
RăspundețiȘtergereCuprins de tainică tăcere
Luna argintul îşi presară
În vraja unei nopţi de vară.
Iar noi în dulce contopire
Trăim povestea de iubire
Cu inimă caldă uşoară
În vraja unei nopţi de vară.
Către înalte necuprinsuri
În lumi de basme şi de visuri
Noi am pornit întâia oară
În vraja unei nopţi de vară.
Din sufletele noastre pline
De tot ce e frumos şi bine
Am aruncat orice povară
Sub vraja unei nopţi de vară.
Şi-acum în permanenţă gândul
La fericire noi avându-l
Vom reveni aicea iară
În vraja unei nopţi de vară....poezie de Gheorghe Ionescu